“Trebuie să asigurăm pregătirea studenţilor la medicină în cercetare, la nivel internaţional”
Dr. Florin Şelaru este profesor asistent la Spitalul şi Universitatea ”Johns Hopkins”, specializat în gastroenterologie şi, în paralel cu activitatea clinică, face cercetare fundamentală în domenii precum diagnosticul şi terapia personalizată a cancerului.
Într-un interviu acordat Agenţiei Agerpres, specialistul a abordat aspecte privind prevenţia, tratamentele în cancer, importanţa descoperirii genomului uman pentru cercetările din domeniul medical, dar şi cercetarea din România.
– Cât de importantă este cercetarea în domeniul cancerului?
– Eu continui să văd pacienţii pentru afecţiunile pe care le au, inclusiv cancer digestiv, şi am şi un laborator de cercetare care este axat pe înţelegerea felului în care apare cancerul, felul în care cancerul diseminează sau metastazează şi felul în care noi putem adresa aceste aspecte ale cancerului.
În primul rând, părerea mea fermă este că diagnosticul precoce e foarte important pentru că avem exemple de cancere care, depistate din timp, pot fi rezolvate de colegii noştri chirurgi prin rezecţie. Aceşti pacienţi, practic, o duc foarte bine, chiar dacă au un istoric de cancer. Din păcate, la unele dintre cancerele digestive nu putem stabili acest diagnostic precoce, pentru că pur şi simplu acestea nu creează simptome până relativ târziu. De exemplu, unul dintre cazurile de cancer pe care le studiez este cancerul de căi biliare. De asemenea, studiez cancerul de ficat şi ambele au nişte leziuni premergătoare, care de obicei sunt legate de inflamaţie în zona respectivă, în zona ficatului, inflamaţie care poate să fie provocată de hepatită, de exemplu, şi noi ştim că aceşti pacienţi au un risc crescut de cancer, dar din păcate nu există metode foarte bune prin care să-i identificăm pe cei care vor face boala.
Colectez specimene biologice de la aceşti pacienţi, de exemplu bilă. Ar trebui să se găsească anumiţi compuşi în bilă care să facă diferenţa între pacienţii care au cancer incipient şi care nu au cancer, iar lucrul acesta se află în faze preliminare, sperăm să continuăm cu acest proiect. Studiem felul în care aceste cancere apar,felul în care cresc şi diseminează. Acesta reprezintă un domeniu destul de greu de cercetare.
– Este o simbioză între clinic şi cercetarea fundamentală?
– Este o simbioză care este puternic promovată în SUA şi în prezent, cei care au pregătire clinică, cum am eu, dar şi pregătire de cercetare sunt foarte căutaţi. Trainingul durează extrem de mult la nivel de cercetare şi de clinică.
– Cât de mult vă ajută genomica?
– Această idee este foarte valabilă, în schimb povestea este mai complicată decât ne-a părut nouă acum câţiva ani, în sensul că acele gene importante, mari, cu o puternică predispoziţie pentru cancer au fost, probabil, identificate într-o măsură mare şi acum vorbim de nişte modificări la nivel genetic, care acordă un risc de cancer. Dar problema care a apărut şi pe care am înţeles-o eu relativ recent a fost, de exemplu, în cazul cancerului de ficat, că sunt foarte multe subtipuri. Este incorect din punct de vedere ştiinţific să le bagi pe toate în aceeaşi categorie. Lucru pe care nu l-am ştiut. Noi făceam diferenţele acestea, oarecum grosiere, dar în realitate, chiar şi cele care arată la fel sunt diferite din punct de vedere genetic. Asta era o problemă foarte mare atât de diagnostic, cât şi de tratament, pentru că, în primul rând, mergând la terapii, noi tratam oarecum cu aceeaşi armă cancere care nu aveau nicio legătură cu tratamentul nostru şi care poate nici nu răspundeau tratamentului. Ceea ce putem să facem în zilele noastre este să ne uităm cu foarte mare atenţie la codul genetic, deci la ADN, în primul rând. Acest lucru poate să dea rezultate, dar continuă să fie foarte scump.
– Aceasta ar permite o diagnosticare precoce?
– Sigur, ar permite, în primul rând, o înţelegere a acestor categorii. Există studii în care noi ştim că grupul 1 de pacienţi, care pare să fie identic cu grupul 2, nu a răspuns la tratament. Grupul 1 nu a răspuns deloc sau mai puţin, iar grupul 2 a răspuns foarte bine. De la multe astfel de scenarii sau situaţii clinice noi avem specimene şi am putea să ne punem o întrebare relativ simplă, bazată pe capacitatea noastră actuală de a ne uita la codul genetic: putem noi oare să ne dăm seama de ce sunt diferite aceste două categorii?
Aceste cancere apar la fel, problema este că nu răspund la fel la terapii. Cancerul este o boală foarte neomogenă. În sensul că se acumulează tot felul de anomalii dar, până relativ recent, noi am crezut că există aceleaşi anomalii la un număr mare de cancere. Se dovedeşte că, probabil există anomalii cheie dar există şi altele, foarte multe de altfel, care apar odată cu acele anomalii cheie. Anomaliile cheie însă sunt cele care fac ca acest cancer să apară, el este reprezentat şi de celelalte lucruri, care de altfel modifică comportarea la tratament. Şi atunci linia pe care noi încercăm să mergem este o personalizare a diagnosticului şi, sperăm noi, şi o personalizare a tratamentului pentru cancer. Scenariul care este de dorit în toată lumea şi care se cere, de altfel, şi la nivel internaţional să se facă este ca aceste analize genetice fundamentale să fie făcute în momentul în care pacientul se prezintă la medic cu cancer. Noi ştim că este cancer, dar odată ce l-am văzut prima oară, în mod teoretic, am putea să descifrăm şi să ne uităm la acest cod genetic şi, în funcţie de experienţa noastră în cercetare, să clasificăm acest bolnav într-o anumită sub-sub-sub-subcategorie şi nu în marea grupare a celor care au, să zicem, cancer de ficat.
Apoi, pe baza studiilor anterioare, putem să spunem că dacă este în această sub-sub-sub-subcategorie, atunci cel mai probabil că merge o anumită combinaţie de medicamente, aceasta ar fi esenţa.
– Cât de frecvent este abordată acestă diagnosticare?
– În momentul de faţă este o abordare rudimentară pentru că până recent, o privire comprehensivă la adresa informaţiei genetice este extrem de scumpă. Sunt numai 10 ani de când s-a făcut genomul unui om. Iar acel genom nu a fost complet, a fost un draft. Costurile sunt foarte mari.
– Faceţi nişte studii pe pacienţi pornind de la informaţia genetică. Cât costă? Am înţeles că în jur de 40.000 de dolari pe pacient…
– Este o sumă apropiată de ceea ce se întâmplă dar, în momentul de faţă, există o cursă pentru a scădea costurile. În SUA sunt foarte multe firme care produc aceste aparate şi există o cursă infernală, aş putea spune, între ele pentru a scădea costurile pentru acest gen de analiză, există un fel de concurs pentru cei care reuşesc să scadă. Mi se pare că este 10.000.000 dolari premiul pentru firma care reuşeşte să scadă costul unei analize pentru o persoană la câteva mii de dolari, faţă de câteva zeci de mii de dolari.
– Există o altă abordare în SUA în ceea ce priveşte tratamentul cancerului?
– Cred că porneşte de la diagnostic de la faptul că se mediatizează foarte mult anumite simptome şi anumite circumstanţe în care o persoană ar trebui să se prezinte la medic. Astfel, publicul larg are o predispoziţie mai mare de a se duce la medic în momentul în care apar anumite semne. Apoi există tot felul de programe naţionale pentru pacienţi cu un risc mai mare. Eu recomand, pentru cancerul de colon, ca orice persoană care a împlinit vârsta de 50 de ani să facă o colonoscopie. Şi nu pentru faptul că ar avea ceva, ci dimpotrivă, să vezi formaţiunile precanceroase şi să fie scoase. Acest program este de succes în SUA. Este mult mai uşor să scoţi o formaţiune precanceroasă decât să tratezi un pacient care are cancer de colon în stadiul III sau IV şi care necesită chirurgie, care este mult mai scumpă decât colonoscopia, necesită chimioterapie, necesită repetate intervenţii, necesită stat în spital care în America este extrem scump. Primul aspect constă în informarea publicului şi cunoaşterea posibilelor manifestări. Al doilea aspect este cel de screening pentru anumite cancere, de exemplu la cancerul de colon, cum am spus. Mai mult de atât, la cancerele de ficat, la persoane care au ciroză, în fiecare an facem un examen imagistic şi un test de sânge, lucruri care de altfel sunt bine cunoscute, dar sunt programe implementate.
– Sunt anumiţi markeri pe care-i urmăriţi?
– Da, este un marker. Facem o analiză de sânge, dar această analiză este cunoscută ca fiind asociată cancerului de ficat, nu este ceva care să vină din laboratoare. Se vede că există o proliferare în ficat. Acea proliferare poate să fie canceroasă, poate să nu fie, dar noi deja suntem un pic mai atenţi că ar putea exista ceva în zona respectivă. Dacă urmărim în fiecare an acea analiză şi dacă după un timp începe să crească, acest lucru spune ceva. Există asemenea lucruri şi la cancerul de sân, nişte strategii implementate la nivel de sănătate publică. Nu în ultimul rând, în momentul în care cineva este suspicionat că ar avea cancer, se face un diagnostic foarte atent şi se încearcă o clasificare, pe atât pe cât putem, şi apoi să tratăm cu terapii care să se preteze acelui tip de cancer.
– Sunteţi optimist în ceea ce priveşte terapia pentru cancer?
– Eu aş spune că sunt foarte optimist. Problema este că răspunsul la o întrebare deschide alte 10 întrebări, şi de unde părea că ai de răspuns la o singură întrebare până atunci, constaţi că ai de dat zece răspunsuri. Părerea mea este că aceste analize fundamentale de genom şi de epigenom, care reprezintă încă un strat de informaţii, pot fi acum analizate. Acum constatăm că oamenii sunt extrem de puţin diferiţi între ei din punct de vedere genetic. Mai există încă un strat, care modulează ceea ce este scris acolo, în codul genetic, şi acest strat se numeşte epigenom, acesta este un alt domeniu de care mă ocup şi din care face parte ceva ce se numeşte microARN.
Primele articole despre microARN au apărut în anul 2000. De atunci şi până acum s-au făcut nişte paşi extraordinari. Mă întrebaţi dacă sunt optimist? Absolut. Dezvoltarea la nivel biologic este o dezvoltare exponenţială, pentru că este o explozie de informaţii şi mi se pare că s-a ajuns în momentul în care procesele de laborator sunt lineare. Alt lucru care a devenit evident este nevoia de matematicieni şi de informaticieni care să ne ajute, care să aibă un training în biologie şi domeniul medical. Aceşti oameni există, au apărut programe de doctorat, au apărut noi specializări, ceea ce este foarte potrivit. Pentru foarte mult timp, indiferent de eforturi, beneficiile sunt foarte mici. Urmează un punct de inflexiune, unde practic numai la un pic mai mult efort, creşterea şi rezultatele sunt mult mai mari. Impresia mea este că există posibilitatea să ne apropiem de acel punct şi cred că în zece ani de acum încolo, lucrurile de care vorbesc acum vor fi de mult realizate.
– Ce aveţi în studiu în prezent?
– Am câteva studii cu privire la aceşti pacienţi cu cancer. Eu încerc să definesc care este structura genetică şi lucrul ăsta o să ofere, după părerea mea, o bogăţie de informaţii pe care apoi să construim numeroase alte studii. Un studiu trebuie făcut pentru progres, altfel nu o să ştim niciodată la ce să ne uităm mâine dacă nu facem acest lucru azi. Nu o să ştim care sunt direcţiile şi ce anume e important, pentru că resursele sunt limitate, pentru că alocarea lor este o condiţie de care trebuie să ţinem cont şi atunci trebuie să folosim banii în modul cel mai bun.
– Ce impresii aveţi despre România în prezent?
– Ştiu multe despre România, am plecat de aici în 2000, am studiat medicina la Bucureşti. Mulţi dintre cei care lucrează în cercetare în România au făcut training şi nişte programe foarte bune în străinătate, probabil în America, în Germania, şi sunt bine pregătiţi, însă sunt sortiţi să facă acelaşi lucru aici. Bucuria mea cea mai mare este vizavi de studenţii la medicină. Este extraordinar că există interes, ei sunt cei care urmează să fie şefi de proiecte, şefi de laboratoare. Ceea ce trebuie să facem noi este să le asigurăm pregătirea de cercetare, care să fie la nivel internaţional.
Apreciez relaţia de la mentor la student care este extrem de importantă, eu datorez practic tot ce am făcut unor mentori, nu poţi să faci ceva de unul singur. Este o lume prea activă, mult prea competitivă, încât nimeni nu poate face ceva singur. Eu cred că şi la noi, în România, sunt oameni care înţeleg care este viitorul în medicină, în cercetare şi cred că întâlnirea dintre medicina clinică şi cercetare este ceea ce trebuie să se întâmple.
Am vizitat Institutul Fundeni şi laboratorul de cercetare al prof. dr. Irinel Popescu, ceea ce face dânsul este admirabil. Deschiderea unui drum nou este foarte diferită de ceea ce este când mergi pe un drum gata descoperit, diferenţa este ca de la cer la pământ. Oameni care deschid drumurile – şi unul este dr. Irinel Popescu – sunt apreciaţi, nu le este uşor. Faptul că sunt oameni aici care deschid drumuri în direcţia bună este un lucru care ne atrage pe noi, cei de afară. Noi venim pentru această stimulare intelectuală şi pentru a interacţiona cu colegii de aici. AGERPRES
