Ioan Pânzaru: “Studenţii care au fost formaţi doar pentru stadiul curent al dezvoltării sociale vor fi şomerii de mâine”

Rectorul Universităţii Bucureşti, Ioan Pânzaru, a vorbit, într-un interviu acordat Agenţiei Agerpres, despre învăţământul superior românesc, despre integrarea europeană,
despre modelele de universităţi, despre faptul că o lege a universităţilor a întârziat prea mult şi că ea trebuie să reglementeze probleme de statut şi principii, mai degrabă, decât să-i înveţe pe profesori cum să predea.

– Domnule rector, cum au evoluat universităţile de-a lungul timpului, a crescut accesul la învăţământul superior?

Conceptul european de universitate este o chestiune importantă, deoarece una dintre funcţiile universităţii este de a-şi pune mereu sub semnul întrebării propriul concept iar în ultimii ani instituţia a reuşit remarcabil în această încercare, mai ales comparându-se neîncetat cu omoloagele americane. Cred că o altă opţiune decât o instituţie de învăţământ terţiar pentru formarea forţei de muncă înalt calificate nu este viabilă, dar că universităţile sunt necesarmente foarte diferite între ele. În al doilea rând, a crescut accesul la serviciile învăţământului superior în ţara noastră şi în lume. Prin urmare, ideea mediocrităţii unui sistem de învăţământ actual este un truism, o platitudine, fiindcă efectivele care acced la universitate sunt atât de mari, încât depăşesc cu mult fracţiunile din populaţie care au anumite însuşiri intelectuale într-un grad oarecare de excelenţă. Mediocritatea este doar un aspect al lărgirii accesului la educaţia universitară, ceea ce în Europa este considerat ca un drept al cetăţenilor pe tot parcursul vieţii. În al treilea şi ultimul rând, este nevoie să examinăm situaţia actuală a universităţii româneşti şi să propunem măsuri care ar putea fi luate destul de repede şi în spiritul realismului. Trebuie să acceptăm, cred, că o lege a universităţilor a întârziat prea mult şi că ea e chemată să reglementeze probleme de statut şi principii, mai degrabă, decât să-i înveţe pe profesori cum să predea.


– Există diferenţe tipologice între universităţi şi care e specificul educaţiei universitare?

Există diferenţe considerabile între politehnici şi conservatoare, între universităţile medicale şi cele militare, între Fachhochschulen, şcoli superioare cu vocaţie tehnologică şi universităţile comprehensive de tip tradiţional. Universitŕ per Stranieri din Perugia, recunoscută de stat ca universitate abia în 1992, este destinată numai străinilor, fără să propună alte programe de studiu decât limbă şi cultură italiană, comunicare şi publicitate. Reacţia multora la diversitate este reducţia: universităţile politehnice şi cele de artă să nu se mai numească universităţi, programele de studii economice să se integreze printre disciplinele ştiinţifice ş.a.m.d.. Succesul instituţiilor specializate pe profil tehnic, economic, artistic a arătat că aceste alcătuiri, stranii la origine, au trecut proba focului. De la un model cvasiunic de universitate, în anii ’50 ai secolului trecut, s-a ajuns astăzi la o considerabilă diversitate, la zeci de modele de universităţi. Ele sunt omogene doar prin ideea de educaţie pe care o promovează, adică prin conceptul serviciului pe care-l aduc societăţii. O universitate este o instituţie de învăţământ terţiar unde predarea se împleteşte cu cercetarea, astfel încât ceea ce se transmite este o anumită formă mentală investigativă şi creatoare. Memorizarea, care nu e deloc inutilă, nu poate fi o metodă de lucru definitorie pentru educaţia academică şi de aceea simpla transmitere a cunoştinţelor nu va fi un obiectiv propriu-zis universitar. O simplă interogare însă, pretenţia de a pune totul sub semnul întrebării, de a evoca un adevăr mai adevărat la capătul unor perspective nebuloase care promit, şi nu livrează, orientarea exclusiv critică a universităţii, aşa cum o vede, de pildă, Jacques Derrida într-un articol, mi se pare străină misiunii unei instituţii publice aflate sub urgenţa unor nevoi sociale. Creaţie înseamnă a crea ceva, o operă, un artefact util, fie el ficţional ori speculativ, sancţionat de aprecierea publică. Creaţia academică sunt absolvenţii creativi. Prin contrast, învăţatul pe de rost este caracteristica tuturor formelor de transmitere orală a unei tradiţii, de la Homer, la Biblie şi Coran. Prea adeseori la universitate se memorează şi nu se analizează. Investigaţia şi creaţia, ca forme caracteristice ale educaţiei universitare – şi nu ca funcţii ale societăţii în ansamblu -, sunt orientate spre viitor.

– Care este, în opinia dumneavoastră, scopul principal al universităţilor?

Dacă unele universităţi îşi aleg ca misiune să formeze tineri pentru o anumită meserie, atunci ele nu corespund definiţiei de mai sus. Dacă ele oferă, cum se spune, o diplomă, fie ea
oricât de naţională ori legală, ele nu sunt încă universităţi. Dacă o companie hotărăşte să formeze cadre pentru propria dezvoltare şi propriile nevoi de personal, ceea ce face ea nu este o universitate. Se spune adesea că o universitate trebuie să formeze tinerii pentru a găsi de lucru. Această formulare spune ori prea mult, ori prea puţin. Dacă obiectivul nostru este ca absolvenţii să găsească un loc de muncă, atunci universităţile ar trebui să se afle în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. Dar într-o asemenea perspectivă, firmele s-ar feri ca de foc să angajeze astfel de absolvenţi, fiindcă ei ar fi simpli executanţi. Cu alte cuvinte, o companie care încearcă să dezvolte un produs nou s-ar găsi descoperită tocmai pentru că angajaţii vor ţine cu dinadinsul să realizeze tot produsul vechi, pe care ştiu să-l facă, fiindcă în chip paradoxal au fost instruiţi după specificaţiile firmei. Nu vrem să scoatem Dacia Logan cu carburator de Dacia 1300. În mod analog, instituţiile publice opun rezistenţă reformei tocmai pentru că spiritul în care au fost formaţi angajaţii lor tinde să se conserve mai presus de orice. De aceea, companiile de vârf, care se află pe tăişul dezvoltării economice şi tehnologice, au despre formarea academică o concepţie apropiată de definiţia dată mai sus: e nevoie de oameni cu o minte clară, care să nu creadă ce li se spune, care să fie capabili de analiză şi dacă e posibil să producă idei noi. Astfel, definiţia că universitatea este locul unde se predă prin investigaţie şi creaţie ar fi confirmată chiar de angajatori, dând termenului de creaţie un sens mai modest. Dacă însă formula că universităţile formează absolvenţii pentru a-şi găsi de lucru nu este promovată de companii, ci de studenţii înşişi, mă tem că ea exprimă o teamă de a se aventura tocmai în domeniul gândirii libere. Cunoaştem cu toţii întrebarea “la ce serveşte această disciplină ?” pe care ne-o adresează unii tineri, mai ales cei convinşi că doar pe stradă se pot învăţa acele deprinderi care te fac milionar.

– Cum vi se par unele discipline din curricula universitară?

Adesea pătrund în curricula universitară discipline noi, în ciuda grabei şi superficialităţii cu care au obţinut un anume public, doar pentru că sunt alese de efective mari de studenţi, iar alte discipline, esenţiale, dispar fiindcă sunt impopulare. Recent, am ascultat mărturia unor membri ai elitei profesorilor de drept de la câteva universităţi din Franţa, care regretau că în urma mişcărilor studenţeşti din anii ’60 s-a scos definitiv din planul de învăţământ dreptul roman. Principiile legiştilor latini şi bizantini nu numai că sunt departe de a se fi perimat, ci servesc de bază noilor dezvoltări ale dreptului, domeniu în care, să nu uităm, azi creaţia noului a atins un grad neprevăzut de efervescenţă. Toate domeniile în creştere rapidă au nevoie să părăsească “păşunile” demult epuizate ale consensului ştiinţific şi să pornească în căutarea unor “imaşuri” mai verzi. De aceea, adaptarea excesivă, excesul de conformitate, dorinţa de a învăţa pentru a fi acceptat de societate constituie handicapuri. Acei studenţi care au fost formaţi doar pentru stadiul curent al dezvoltării sociale vor fi cu siguranţă şomerii de mâine. Acestea fiind zise, unele domenii ale cunoaşterii se perimează şi sunt integrate în altele iar universitatea e chemată să anticipeze aceste evoluţii. Universitatea europeană a fost în ultimii 200 de ani un model pentru lumea întreagă. Imitând acest model cu acurateţe şi îmbunătăţindu-l, instituţiile americane şi japoneze au reuşit să devină la rândul lor modele internaţionale. În curând, poate şi câteva dintre cele chineze ne vor propune, în afară de mărime, finanţare şi dinamism administrativ, modele de urmat în planul didacticii şi integrării cercetării.

– Ce părere aveţi despre reformă, despre universitatea actuală? Este ea una globală?

Noi, românii, credem în reforme pe hârtie, în înnoiri pur legislative şi reglementare şi nu avem mereu în vedere că oamenii şi-au făcut singuri regulile şi le pot schimba. Universitatea este profund legată de societatea în care există şi pe care o serveşte. A o schimba pe cea dintâi fără a o transforma pe cealaltă este zadarnic.
Dar universitatea actuală este din ce în ce mai mare măsură internaţională şi globală. Cele mai recente activităţi ale Comisiei Europene privesc dezvoltarea unor reţele de legături cu regiunea Asia-Pacific şi cu America Latină. Universitatea românească actuală este locală, ea trebuie să se
pregătească pentru proiectul global şi în acest sens eforturile de a schimba cultura organizaţională, cultura academică şi cultura muncii merită să devină prioritare.


– De ce universităţile europene nu recurg mai mult la capital privat?

Aş răspunde arătând doar că universităţile private din România au avut de mult această idee şi ar fi aplicat-o, dacă ea ar fi o idee bună, adică dacă ar funcţiona. Dar ea nu funcţionează. Este doar un exemplu de wishful thinking. Realitatea este că, acolo unde instituţiile primesc bani privaţi într-o proporţie semnificativă, ei provin din donaţii şi legate testamentare şi au fost investiţi multă vreme cu profit. Universitatea din Oxford are doar 14% din venituri provenind din taxe şi depinde în proporţie de 26,2% de finanţarea pe student de la Consiliul de Finanţare naţional. Dacă socotim şi cercetarea, instituţia depinde în proporţie de 63,2% de bugetul public. Donaţiile primite în 2006-2007 ating doar 4 milioane de lire, foarte puţin în comparaţie cu veniturile de la Oxford University Press, 32 milioane, şi cu totalul veniturilor, de 676 milioane. Există în multe universităţi şi cazuri de programe de studii cerute şi plătite de anumite companii, dar ele sunt asocieri conjuncturale şi se construiesc pe avantaje reciproce serioase, cum ar fi, în schimbul banilor, accesul la baze de cercetare bine înzestrate. O întrebare frecventă este de ce mai finanţează oare statul instituţii atât de greoaie şi netransparente ca universităţile. De vreme ce nimeni nu-i poate înţelege şi controla pe profesorii universitari, reacţia cea mai rezonabilă ar fi să le tăiem fondurile. Ar fi o greşeală să credem că această formulare este o caricatură a unui mod de gândire inexistent, poate imaginar. Eu cred că Ministerul Finanţelor gândeşte chiar aşa, nu numai în România, ci în multe ţări. Principalul argument al acestor oameni este că de vreme ce există universităţi private şi ele supravieţuiesc, existenţa universităţilor publice este superfluă. Instituţiile academice sunt deci un rău inutil pentru bugetul public şi trebuie suprimate.


– Cum poate să supravieţuiască o universitate privată?

Ea depinde de o serie de echilibre. În primul rând are nevoie de studenţi. După unii, acest parametru are un interval deschis, adică oricât de mulţi ar fi, pentru universitate este bine, ba chiar din ce în ce mai bine. Logica acestui parametru, astfel definit, a fost însuşită şi de unele universităţi publice. Pentru alţii, parametrul trebuie să aibă un optim, cu alte cuvinte, cu cât sunt mai mulţi studenţi peste sau sub acel optim, cu atât mai rău pentru instituţie. Dar parametrul “număr de studenţi” nu este independent, în sensul că el nu constituie un dat de la care trebuie să pornim, decât în cazul unei opţiuni pur comerciale. Pentru o universitate care doreşte să fie comercială, antreprenorială, corporativă sau oricum am numi acest obiectiv final de a face bani, cu cât sunt mai mulţi studenţi azi, păstrând o reputaţie suficient de bună ca numărul lor să nu scadă mâine, cu atât e mai bine. Deci al doilea echilibru esenţial este reputaţia în raport cu câştigurile.


-De unde îşi selectează universităţile profesorii?

Unele universităţi plătesc sume enorme pentru nume celebre, pentru profesori vestiţi, care odată angajaţi nu mai produc conţinuturi comparabile cu ceea ce i-a făcut cunoscuţi în tinereţe. Alte universităţi menţin pe costuri foarte mici persoane care sunt foarte creative, se bucură de un prestigiu internaţional remarcabil şi fac ceva pentru a înnoi peisajul disciplinei în care lucrează. Universităţile americane şi chineze recrutează profesori europeni care se apropie de pensie, deoarece legislaţia în ţările noastre este descurajantă, încurajând pensionarea forţată. Multe universităţi americane îi exploatează fără jenă pe doctoranzii din ţările est-europene şi asiatice pentru lucrări de cercetare care le aduc venituri importante. O universitate nu poate fi bună fără a recruta resursă umană de mare valoare, mai întâi profesori şi apoi studenţi atraşi de renumele şi operele acestora, fără a investi în clădiri şi echipamente de cercetare şi fără a crea o atmosferă de inovare şi creaţie, incompatibilă cu jena financiară şi meschinăria. Cu alte cuvinte, o universitate este o operaţiune de prestigiu, extrem de costisitoare, care trebuie să se bazeze pe o avere imensă, bine gestionată de specialişti în finanţe şi management. Numărul unor astfel de instituţii este necesarmente foarte redus. Marele finanţator nu poate fi de obicei decât statul.


– Referindu-ne la universitatea din Bucureşti, care este situaţia la această instituţie de învăţământ superior?

Universitatea din Bucureşti a primit în 2008 69% din venituri, sub o formă sau alta, de la bugetul public, din care o treime fonduri de cercetare. Taxele studenţilor sunt 11% din venituri. Găsirea resurselor umane capabile de asemenea performanţă şi înzestrarea lor cu mijloacele de documentare şi experimentare necesare constituie o povară economică importantă. Doar universităţile private care se sprijină pe companii foarte puternice şi profitabile pot izbuti în ceea ce-şi propun. Sau statul, dacă-şi înţelege corect rolul.

– Care sunt consecinţele lărgirii accesului la educaţie?

Democratizarea accesului la educaţia universitară are ca efect transformarea acestei forme de învăţământ, considerată altădată ca fiind rezervată elitelor, într-un produs de larg consum. Doctoratul de altădată dura 10-20 de ani, ducea direct spre titlul de profesor universitar şi reprezenta de multe ori o carte, dacă nu de succes, măcar de prestigiu. Astăzi doctoratul durează trei ani în unele ţări şi perspectivele de angajare ale titularului nu sunt surâzătoare. La un concurs de profesor se prezintă candidaţi cu liste de multe pagini pe care sunt înşirate titlurile unor publicaţii, din care niciuna n-a zdruncinat cunoaşterea în domeniu. Dacă e vorba să luăm exemple prestigioase din trecut, atunci să amintim că matematicianul Riemann n-a scris decât nouă articole, dar primul era deja atât de important, încât i s-a oferit un post definitiv la Gottingen în 1854. Azi fetişizăm publicaţiile ISI şi factorii de impact. Idolii academici cărora li se închină un cult au scris articole citate de sute de ori în baza de date americană, dar – dezamăgire – despre clorura de aluminiu. De fapt, universitatea cade azi victimă nu numai masificării, ci şi dispariţiei autorităţii ca formă a puterii în societate. Autoritatea implică supunere fără justificare, numai pentru că persoana investită cu autoritate este, datorită acestui fapt, respectată. Pentru mulţi, accesul larg la educaţia superioară poartă, de fapt, numele de masificare şi este una dintre feţele răului universal.


– Care vor fi direcţiile spre care se va îndrepta educaţia?

Educaţia va fi un mediu din ce în ce mai deschis, în care cel educat nu va mai fi constrâns să se adapteze educatorului, ci dimpotrivă, educatorul va fi nevoit să găsească, pentru fiecare elev, aportul specific care poate fi de folos acestuia din urmă. Specializarea, care permite spitalelor să ofere o îngrijire mai competentă în funcţie de suferinţă şi care s-a impus deja la nivel universitar, ar trebui să coboare în chip mai hotărât la nivelul învăţământului secundar. Un profesor specialist în dezvoltarea unui anumit tip de aptitudini este cineva care mă poate ajuta să devin ceea ce vreau. Profesorul nu mă învaţă “fizica” în general, nici nu este un oracol la care mă duc cu o ofrandă ca să aflu rezolvarea problemei din culegere, ci mă ajută să devin activ într-un anumit domeniu legat de studiul şi aplicarea fizicii. Incluziunea socială, egalitatea de şanse sunt, mai nou, obiective prioritare pentru universităţi. Complementar însă, o serie de probleme şi comportamente care nu apăreau de regulă în ambitul academic ajung să se impună atenţiei noastre. Universitatea primeşte deci o sarcină nouă, aceea de a eficientiza impactul acţiunii de educare dincolo de obiectivele dezincarnate şi elevate pe care şi le atribuia în mod tradiţional. În aceste condiţii, a vorbi despre mediocritatea învăţământului superior este ca şi cum ai susţine că ploaia este udă. Întregul sistem de educaţie trebuie să integreze, pe lângă vârfuri, indivizi cu înzestrări mediocre şi chiar submediocre şi să-i transforme, în măsura posibilului, în cetăţeni folositori, demni, cu drepturi egale, capabili să se integreze într-o societate care suferă impactul năvalnic al tehnologiei şi ştiinţei. Aceşti oameni lipsiţi de strălucirea geniului solitar vor trebui să se facă utili în societatea cunoaşterii. Poate exista temerea că extinderea selecţiei în cazul nostru a trecut dincolo de primii 2% cei mai înzestraţi indivizi din populaţie. România avea 30.857 de cadre universitare în 2005, adică 0,16% din populaţie. Numărul cadrelor academice ar putea creşte deci de zece ori fără ca, din punctul de vedere al distribuţiei inteligenţei conform curbei standard, să ieşim din primul segment, cel mai dotat, al populaţiei româneşti.


– Ce se doreşte de la o lege a învăţământului?

Universitatea românească actuală este o instituţie a anilor ’90. Ea este reglementată de o lege din 1994, care atunci era progresistă şi care acum ne trage îndărăt. Dar oricât am reclama Parlamentului o lege a universităţii, trebuie mai întâi să ştim ce ne dorim, pentru ca împlinirea dorinţelor să nu fie o experienţă mai cumplită decât frustrarea premergătoare. Consider că numerus clausus a fost un sistem rău şi pentru că el a instituit practica meditaţiilor, care erau tolerate de regimul comunist fiindcă altfel s-ar fi prăbuşit controlul asupra selecţiei. În anii de după 1990, meditaţiile au ieşit din sistemul universitar şi au migrat în cel secundar, cu rezultate adesea groteşti. Universitatea românească preia produsul sistemului preuniversitar, tinerii formaţi în licee. În primul rând, formarea personalului didactic trebuie înnoită pe noi principii, apropiate de dezvoltările pedagogice europene. Filosofia educaţiei româneşti nu ne este desluşită public de responsabilii domeniului şi am impresia că ea rămâne deterministă şi materialistă, întemeiată pe credinţa în valoarea formativă a constrângerii şi a repetiţiei până la automatizare. Linia de subordonare a sistemului preuniversitar trebuie definită clar. Cadrele didactice au nevoie să ştie că aparţin unei structuri transparente, eficiente, profesionalizate: ori Ministerului, ori inspectoratelor şcolare, ori autorităţilor locale. Dacă se doreşte subordonarea faţă de autorităţile locale, după modelul ţărilor protestante, atunci primăriile trebuie să primească de la Ministerul Educaţiei un sprijin concret, în chipul unor programe de formare a competenţelor, iar inspectoratele trebuie desfiinţate. În sistemul actual, inspectoratele nu mai au decât un rol politic. Dar nici primăriile nu ştiu ce îndatoriri au faţă de şcoli. Primarul trebuie pur şi simplu să angajeze prin concurs consilieri pedagogici, foşti profesori cu experienţă şi autoritate, care să inspecteze şcolile, să organizeze, în locul Caselor Corpului Didactic, întâlniri de formare continuă şi schimb de experienţă şi să vegheze la asigurarea nevoilor unei educaţii de calitate. Dacă nu se pot asigura aceste standarde, atunci personalul didactic trebuie să rămână sub autoritatea deplină a Ministerului Educaţiei, responsabil de formarea iniţială şi continuă, ca şi de evaluarea şi salarizarea lui, prin sistemul inspectoratelor şcolare, revigorate şi reformate. În felul acesta, cel puţin, profesorii nu ar fi puşi la dispoziţia unor oameni care nu le cunosc meseria, dar pot lua decizii fundamentale în ceea ce priveşte organizarea ei. Orice soluţie hibridă este nefastă într-un sistem şi aşa dezorientat. În al treilea rând, motivarea pozitivă şi negativă a personalului didactic trebuie mult întărită, întrucât sentimentul că “şi aşa nu contează” s-a răspândit periculos de mult în şcoli. Profesorul trebuie angajat în şcoală nu prin decizia autorităţii locale, ci, pornind de la acceptarea la un concurs naţional care atestă nivelul de pregătire şi deci îndrituirea titularului, de comitete mixte formate din conducerea şcolii, reprezentanţi ai părinţilor şi autorităţilor locale. Pe baza CV-ului şi a experienţei, unele şcoli şi-ar putea permite angajarea unor profesori mai prestigioşi, cu un salariu mai mare, altele s-ar vedea încadrate cu necalificaţi. Dar în sistemul actual, profesorul incompetent poate fi angajat la un colegiu naţional şi primeşte acelaşi salariu ca şi colegii lui care pregătesc olimpici. Propunerea ca profesorii să fie evaluaţi exclusiv de elevi este un calc prăpăstios după ideile revoluţiei culturale a lui Mao Zedong. Din fericire, ea nu există decât în imaginaţia mass-media, fiindcă proiectul publicat de minister prevede “evaluarea activităţii cadrului didactic de către consiliul de administraţie, consiliul profesoral, elevi, părinţii elevilor şi comunitate”. Rămâne însă, din nefericire, în acest proiect o oscilaţie confuză între rolul directorului şi acela al inspectoratului şcolar, exhumat ad hoc cu această ocazie. Sistemul universitar, la rândul său, suferă de o serie de slăbiciuni grave. Mai întâi, împărţirea în două aripi, cea publică şi cea privată, aşa cum e aplicată azi, este nefastă pentru societatea românească. Iar acest fenomen se observă nu doar la noi, ci în întreaga Europă de Est, ca şi în America Latină.


– Are România prea multe instituţii de învăţământ superior?

Universităţi în România oricum sunt prea multe. Avem 109 universităţi la o populaţie de 19 milioane, când Franţa, la 60 de milioane, are 84. Avem de trei ori mai multe universităţi pe cap de locuitor decât această veche ţară europeană cu tradiţie şi cultură. Trebuie deci procedat la o reformă prin formarea unor poli teritoriali de excelenţă, unde universităţile private să se poată agrega între ele sau cu cele publice iar după agregare, toate să poată primi bani publici pentru programe de dotare cu echipamente de cercetare. În felul acesta se va atinge o masă critică pentru ca cercetarea românească universitară să devină vizibilă pe plan european. Tentativele de legiferare de până acum au ocolit această problemă majoră şi esenţială pentru viitorul României. Nu este vorba de a desfiinţa ceva sau de a respinge aportul resursei umane calificate din universităţile private, ci de a le da o şansă să participe la înnoirea României. Altminteri, mesajul care se transmite este că educaţia e doar “o vorbă, de dânşii inventată”, care valorează atât cât peticul de hârtie al diplomei.


– Ce ne puteţi spune despre modelul managerial-corporatist, dar despre cel colegial, de conducere academică şi care ar fi soluţia potrivită?

Avantajele ambelor sisteme sunt considerabile şi nu trebuie ignorate. Pe de altă parte, este limpede că modelul corporatist este mai eficient şi mai flexibil, permiţând schimbări mai rapide. Dispariţia deciziei democratice majoritare în universităţile publice constituie însă un neajuns major, pe care nu trebuie să ne resemnăm prea uşor a-l accepta. Dacă doar sistemul de management ar fi factorul decisiv, universităţile private din România le-ar fi lăsat de mult în urmă pe cele publice, care sunt actualmente îngrădite şi întârziate de metodele alegerilor şi deciziilor colective, ca să nu mai vorbim de birocraţia achiziţiilor publice. Pe de altă parte, natura înseşi a misiunii şi viziunii pe care trebuie să le asume conducerile academice impune ca responsabilii să provină din sistem. De partea sa, nici ministerul nu trebuie să aspire la a face micromanagement în universităţile publice, spunând fiecărui compartiment ce să facă, aşa cum este tentat câteodată. Este adevărat că o conducere colegială este supusă la enorme presiuni când e vorba de a concedia un profesor influent care a atins vârsta de pensie şi că angajările urmează uneori linia de minimă rezistenţă sau chiar de maximă obedienţă. Toate acestea sunt adevărate, dar la urma urmei criteriul principal rămâne nu modul în care se ia decizia asupra cuiva, ci oportunitatea şi prudenţa deciziei. Cred că o soluţie a acestei dezbateri ar putea fi găsită în direcţia unei echipe numite la vârf şi alese la bază. Rectorul şi echipa de prorectori sau mai bine zis preşedintele şi vicepreşedinţii pot fi numiţi de un comitet de orientare, ales de universitate dintre personalităţi ale comunităţii iar cei numiţi, la rândul lor, pot valida decanii dintr-o listă aleasă de facultăţi. Şefii de departament ar fi aleşi şi validaţi de Senat, astfel încât principiul conducerii democratice ar fi totuşi foarte prezent în viaţa cotidiană a comunităţii academice. O variantă de acest tip a întrunit consensul şi cu ocazia precedentelor discuţii asupra proiectelor de lege, dar legea nu a trecut, deoarece părţile în conflict aveau fiecare poziţii maximaliste. Credinţa că o conducere managerială va fi cauza care va avea ca efect intrarea universităţilor româneşti în competiţia europeană cu şanse reale este contrazisă de fapte: universităţile private au conducere managerială de la înfiinţare. Ele au realizat câte ceva, dar nu pot convinge publicul că au acel nivel de calitate europeană pe care dorim să-l atingem cu toţii. Graba de a trece la metode corporatiste va avea ca efect poate stricarea unor mecanisme care funcţionează, poate o simulare abilă, care este foarte des întâlnită în cultura noastră organizaţională. AGERPRES